Sergiu Somesan

Robert Morgan stătea sprijinit cu spatele de bătrânul lui avion Spitfire și se întreba dacă făcuse cumva vreo greșeală. Nu că ar mai putea repara ceva, ci doar se întreba așa pentru liniștea lui sufletească. Dar nu, nu făcuse niciuna. Rememoră bătălia aeriană care pentru el tocmai se sfârșise într-un ued fără nume din nordul Africii.

Acum o jumătate de oră încă asigura, alături de camarazii lui, protecția aeriană pentru un convoi de cisterne care transportau benzină de la Benghazi la Tobruk, fiindcă degeaba înainta frontul, dacă sângele războiului, cum mai era numită benzina, nu ajungea la timp. Tancurile se opreau paralizate și tunurile autotractate la fel, așa că de la Benghazi plecau spre linia frontului convoi după convoi, iar Robert și camarazii lui trebuiau să le asigure protecția. Rommel, ca o vulpe a deșertului ce era, știa că miza era benzina și trimitea tot ce putea zbura și purta o mitralieră să distrugă convoaiele care veneau cu prețiosul lichid spre linia frontului.

Convoiul pe care îl protejau tocmai trecuse de mica localitate Mechili și mai avea cam 150 de kilometri până la Tobruk, când au apărut nemții. Erau avioane Messerschmitt 109 și era explicabil ca acestea să atace pe ultima porțiune de drum, fiindcă chiar și cu rezervoare suplimentare de benzină și tot nu puteau acoperi în siguranță distanța de unde decolau și până la locul unde se așteptau să întâlnească convoaiele.

Tactica nemților, folosită și în alte atacuri, era să își împartă avioanele în două grupuri. Unul trebuia să țină ocupată aviația de vânătoare, iar al doilea grup să atace cu orice preț convoiul și să îl oprească. Pentru asta, era suficient să incendieze o cisternă, două, din capătul convoiului și să se concentreze apoi pe distrugerea a cât mai multe avioane englezești de vânătoare. Asta, pentru că urma al doilea val de atac german, de data asta cu bombardiere de atac de tip Stuka.

Ca de fiecare dată, planurile stabilite cu grijă au fost date peste cap pentru că acum Messerschmitt-ele germane au schimbat tactica și s-au angajat în lupta avion la avion, hotărâte fiind să curețe complet văzduhul de avioanele de vânătoare engleze. Asta însemna că soseau în număr mic avioane Stuka și nu puteau risca să fie doborâte de englezi.
De la bun început, Robert a avut neșansa să fie atacat de două aeronave inamice în același timp, dar făcând un luping perfect a ajuns în spatele unuia dintre cele două avioane și l-a mitraliat lung, cu tot armamentul de bord. Era sigur că l-a doborât, dar nu a avut timp să îl urmărească cum cade până la sol, pentru că al doilea avion a ajuns într-o poziție avantajoasă și l-a mitraliat scurt în trecere, apoi a degajat pe deasupra lui spre sud.

Robert a ascultat cu atenție zgomotul motorului după ce neamțul a trecut de el, dar nu se auzea nimic suspect. A aruncat o privire și pe nivelul de benzină, dar era stabil, așa că s-a lansat în urmărirea avionului german. Viteza celor două tipuri de avioane era oarecum asemănătoare, așa că nu spera să îl prindă foarte repede din urmă, dar Messerschmitt-ul avea dezavantajul că avea mai puțin combustibil decât el, așa că nu putea merge prea mult spre sud fără să intre în criză de timp.

Avionul din fața lui trebuia să vireze cât de curând ori spre vest, ori, cel mai probabil, spre est, înapoi spre aerodromul de unde decolase. Avionul Spitfire ajunsese la viteza de 680 de kilometri pe oră, probabil că un pic mai mult decât a avionului din fața lui, pentru că se apropia văzând cu ochii, totuși nu destul de mult. Distanța între cele două avioane era de aproape un kilometru, dar Robert știa că trăgând din spate nu avea așa mari șanse de la distanța asta, așa că aștepta răbdător.

Minutele treceau unul după altul și pilotul german se părea că nu avea de gând să vireze, iar Robert, cu un ochi la indicatorul de combustibil, tocmai se gândea dacă nu ar trebui să abandoneze cursa și să se întoarcă spre convoi, unde probabil că era nevoie de el.
Chiar când se gândea să abandoneze, văzu că Messerschmitt-ul face un viraj larg spre est, fiindcă probabil că se apropia de limita de combustibil. Inerent, când a intrat în viraj a fost nevoit să micșoreze viteza și Robert trase cu tot armamentul de bord spre avionul din fața lui. Nu degeaba se numea avionul Spitfire (scuipă foc), fiindcă trasoarele scuipate de cele opt mitraliere de pe aripi s-au întins ca tot atâtea degete de foc spre inamic și au spulberat practic fuzelajul avionului din fața lui, iar una dintre rafale probabil că a atins și rezervorul de benzină, fiindcă avionul a luat foc și a început o cădere lungă spre dunele care păreau că se întind la nesfârșit sub ei.

Nu a văzut nicio parașută, dar oricum nu i se părea fairplay să tragă în parașutiști, așa că a virat scurt spre nord și, în timp ce scotea harta să stabilească mai precis direcția, a avut un sentiment ciudat că nu este în regulă ceva. A mai redus din turația motorului ca să poată asculta mai atent, dar nu a auzit nimic deosebit. Abia când a privit spre indicatorul de combustibil și a văzut cât de repede scădea, și-a dat seama că mirosul de benzină era mai puternic ca de obicei. Probabil că gloanțele avionului german au făcut o fisură în rezervorul de combustibil. De la salva de mitraliere sau de la șocul virajului, probabil că fisura s-a deschis de tot. Iar Messerschmitt-ul avea mitraliere de 15 mm, care puteau face găuri destul de mari într-un rezervor.

—Să mă ia naiba! își șopti Robert și se gândi care ar fi cea mai bună strategie care să îl apropie de aerodromul din Benghazi.

Acceleră iar la maximum, fiind conștient că nu motorul o să cedeze, ci benzina va fi cea care se va termina.

Era o luptă între distanță și acul indicatorului de benzină și îi părea rău că nu s-a uitat mai atent la indicatorul de combustibil în timpul cursei, dar își aduse aminte că de fapt s-a uitat de câteva ori, dar trebuia să stea cu ochii pe avionul din față ca să prindă momentul virajului, așa că nu a putut să fie foarte atent. Nici nu și-a dat seama cât de mult a ajuns spre sud, fiindcă la 700 de kilometri pe oră, în numai zece minute cât a durat cursa, a făcut peste 120 de kilometri.

A privit pe hartă, dar nu era nicio oază lângă care să aterizeze în caz de urgență. Mai rămânea Benghazi sau în cel mai rău caz șoseaua unde s-a dat lupta.

Nu a mai apucat să facă altceva, fiindcă indicatorul de combustibil a început să cadă brusc, iar în urma avionului s-a văzut o dâră cenușie de benzină. Trebuia să gândească urgent dacă să aleagă să sară cu parașuta sau să caute un loc de aterizare. Ar fi preferat chiar și o aterizare forțată fiindcă l-ar fi adus cu încă câțiva kilometri mai aproape de șosea, dar asta nu mai depindea de el.

Peste tot unde privea sub el, nu se zăreau decât dune, dune și iar dune, destul de înalte cât să nu-i permită o aterizare cât de cât sigură. A coborât mai mult și chiar când acul indicatorului a ajuns jos de tot, a văzut în fața lui un mic podiș care se termina într-un ued, albia uscată a unui râu.

Nu a mai ezitat, a scos trenul de aterizare și a lăsat avionul spre podișul care s-a dovedit mai bolovănos decât i s-a părut privit de sus. Mai întâi, a cedat roata dreaptă, care l-a propulsat spre uedul ce mărginea podișul, dar nu a căzut chiar de tot în el, fiindcă imediat s-a rupt și roata stângă, așa că avionul a ajuns pe fuzelaj și a pierdut rapid din viteză.

Benzină nu mai avea în rezervor, deci nu exista riscul unui incendiu, așa că după ce avionul s-a oprit, a oftat lung și a privit în jur: Sahara, așa cum o văzuse poate de sute de ori din aer, acum era în jurul lui gata să-l înghită, dacă nu se mișca rapid.

Privi prin carlingă și se gândi ce să ia: harta, busola, bidonul cu apă, cele două pachete cu pesmeți, fotografia cu el și cu Milena, pistolul și un încărcător de rezervă.

După ce măsură distanța pe hartă și văzu că este la fix 111 km de cel mai apropiat punct al șoselei spre Tobruk, lăsă pistolul pe scaun. Ce să facă cu el? În zona asta a Saharei, nu existau animale sălbatice periculoase, iar kilogramul pistolului și al cartușelor s-ar putea să se dovedească cumplit de greu pe ultimii kilometri. Dacă ajungea la ai lui, lipsa pistolului avea să fie ultima lui problemă, iar dacă se întâlnea cu nemții, ce putea el face împotriva unei patrule de soldați bine înarmați?

A coborât din avion, și-a înfășurat eșarfa de la gât în jurul capului, ca o efemeră pavăză împotriva razelor de soare, și s-a rezemat de fuzelaj, întrebându-se dacă a făcut vreo greșeală?

Nu, nu a făcut nicio greșeală. A ajuns aici nu fiindcă ar fi greșit cu ceva, ci doar din cauza unui șir de ghinioane. Și a unui tir precis al pilotului de pe avionul german. Oftă și se ridică, conștient că fiecare minut contează, mai ales acum, când era în plină putere. Cât putea oare face într-un minut? O sută de metri? Poate pe trotuarele din Londra, dar în niciun caz aici, prin nisipurile Saharei.

Nu știa de ce, poate că nu îl umpluse bine la decolare sau a mai băut din el în timpul zborului, dar bidonul de apă era doar jumătate. A băut câteva guri de apă caldă, a pus cu grijă dopul, apoi a pornit spre nord, încercând să se abțină să își numere pașii, deși era conștient că în cele din urmă va ajunge să facă și asta.

Până spre seară, a făcut destul de mult, dar atât cât a mai avut puțină lumină a mers în continuare. Dacă ar fi fost lună plină, poate că ar fi mers și mai mult, dar doar la lumina stelelor era riscant, fiindcă erau destul râpe în care ar fi putut să cadă. Și-a încropit un adăpost lângă un tufiș pipernicit, după ce l-a verificat bine să nu aibă păianjeni sau scorpioni printre ramurile lui contorsionate.

S-a trezit odată cu primele raze ale soarelui și, după ce a mâncat doi pesmeți tari ca iasca, a băut ultimele picături de apă din bidon, dar nu l-a aruncat, cu speranța că va găsi în vreo oază mică de pe drum vreun izvor din care să își completeze rezerva de apă. Se făcuse frig peste noapte și s-a tot foit, dar în cele din urmă a reușit să adoarmă, însă era complet amorțit dimineața. A făcut câteva mișcări de înviorare și a pornit la drum.

A strâns din dinți și a mers toată ziua. Și-a adus aminte de cursurile de supraviețuire pe care le făcuseră toți piloții care au fost trimiși să zboare deasupra Saharei.

—Țineți minte regula celor trei de trei! le-a spus cel trimis să îi instruiască. Un om rezistă fără aer trei minute, rezistă într-un viscol trei ore și rezistă fără apă doar trei zile.

I-a învățat apoi câteva metode prin care să caute și să găsească apă chiar și în deșert, dar, din păcate, nu se potrivea niciuna din ele cu ce avea el în jurul său.

Spre seară, avea gura uscată de sete, dar se forță să mănânce doi pesmeți, chiar dacă i-au mărit teribil senzația de sete. S-a uitat toată ziua după vreo tufă dintre cele care le-a spus instructorul că ar indica un izvor sau măcar o urmă de umezeală unde să sape o groapă, cu speranța că până dimineața se va aduna puțină apă.

Nimic, nici măcar o tufă obișnuită de care să își sprijine capul nu a găsit, așa că s-a cuibărit în nisipul călduț încercând să adoarmă. Tot razele soarelui l-au trezit și a doua zi dimineață și încercă să își facă o socoteală privind harta cam cât a străbătut din cei 111 kilometri pe care îi avea de făcut.

111 kilometri erau exact un grad de latitudine și arăta așa de puțin pe hartă, dar în realitate i se părea că este un drum care nu se va sfârși niciodată. Mergea tot mai încet și era conștient că în ritmul acesta nu va ajunge niciodată până la drumul spre Tobruk. Spera să treacă vreo patrulă sau să îl vadă vreun avion care să se abată din cine știe ce motiv așa de departe spre sud.

Seara nu a mai fost capabil să își caute niciun tufiș și s-a lăsat să cadă la poalele unei dune, și s-a prăbușit într-un somn adânc, care i s-a părut mai mult un leșin decât un somn.
A treia zi, s-a trezit abia spre prânz, cu gura uscată iască. Îl dureau și ochii de la atâta soare și fiindcă eșarfa îi alunecase de pe cap, îi și bătea direct în ochi. Îl durea capul și îi era frică să nu facă insolație.

A încercat să se ridice, dar nu s-a putut ține pe picioare și s-a prăbușit înapoi pe nisip.

—Nu-i corect! a spus el mormăit. Instructorul ăla a zis că rezist fără apă trei zile și la mine nici vorbă să fi trecut atâta.

A scos din buzunar fotografia cu el și cu Milena și a privit-o cu ochii împăienjeniți. Frumoasă fată, se gândi el. Cu părul ei moale și castaniu, cu ochii blânzi ca ai unei căprioare și pielea albă ca laptele. Se întrebă oare după cât timp o să afle că a dispărut în misiune? O să își dea seama abia după vreo două, trei luni, când va vedea că nu mai primește scrisori de la el.

—Milena, Milena, șopti el și duse fotografia la buze ca să o sărute. Hârtia era răcoroasă și parcă îi aducea puțină alinare.

Simți o atingere ușoară ca atunci când degetele ei îi mângâiau părul și o boare de parfum ca al ei pluti în jurul lui. Chiar și numai gândul la ea îi aducea alinare, așa că o chemă iar cu buzele uscate:
—Milena…
Simți iar degetele răcoroase plimbându-se prin părul lui și parcă de data asta îi mângâiau chiar creierul sau poate mai degrabă mintea.
—Milena… șopti el, iar de data asta i se păru că fata îi răspunde, fiindcă o șoaptă ușoară se auzi:
—Da, Robert!
Ticălosul de instructor nu le-a spus că înainte de a muri de sete ai halucinații atât de drăguțe. Dar poate că niciunul dintre cei care au murit de sete nu a mai apucat să stea de vorbă cu el și să-i explice.
—Ce faci? întrebă el, curios să vadă cât de reală este halucinația lui și cât de departe poate merge cu ea.
—Eu fac bine! Stau de vorbă cu tine. Dar tu ce faci?
—Și eu stau de vorbă cu tine, a răspuns el, și mor de sete.
—Mori de sete? a întrebat Milena, ca și cum nu ar fi înțeles ce spune și iar simți degetele ei iscoditoare cum îi mângâie mintea.
—Da, mor de sete și aș vrea să beau apă rece. La fel de rece ca înghețata pe care am mâncat-o anul trecut în pubul ăla simpatic de pe malul Tamisei!
—Păi, și de ce nu bei? A întrebat cu un ușor reproș Milena.
—Pentru că bidonul meu de apă este gol!
—Și ai vrea să îl umplu cu apă? Apă rece?
Robert începu să râdă încetișor. Cel puțin va avea parte de o moarte frumoasă. Și și-a adus aminte de berberii care povesteau mereu că în deșert poți întâlni miraje care pot părea mai reale decât realitatea. Se numeau Fata Morgana, dar, din câte știa el, se refereau la imagini, nu la voci.
—Da, aș vrea să îl umpli. Este lucrul pe care îl vreau cel mai mult pe lumea asta.
—Bine, am să o fac pentru tine, a spus Milena mai mult ca o șoaptă și a auzit apa clipocind în bidon.
Cu ultimele puteri, s-a întins spre bidon și a văzut că este greu. Halucinația mergea până la capăt, așa că a scos dopul și a început să bea lacom. Ar fi trebuit să mai păstreze ca să îi ajungă și pentru restul drumului, dar dacă tot nu era reală ce mai conta. Putea face risipă, așa că după ce a băut pe săturate, și-a turnat un șuvoi generos de apă pe cap și pe față.
—Ai grijă, a spus Milena aproape scâncit. Ai grijă de apă. Să nu o risipești…
—De ce? Uite câtă este!
—Pentru că… a început să explice Milena, dar s-a oprit în fața exuberanței lui.
S-a așezat iar pe spate și, deși era în plin soare, parcă nu îl mai bătea așa de tare în cap.
—Mai bea, a șoptit Milena, și pe urmă am să îl umplu iar.
Frumoasă halucinație, se gândi Robert, dar după o oră în care aproape își recăpătase forțele începu să își pună întrebări. Ceva nu era așa cum își închipuia el că o să fie. Era tot cald, era tot obosit, dar parcă nu așa de tare. Se ridică de jos și mișcă din mâini și din picioare. I se făcu poftă de mâncare și mai luă doi pesmeți.
—Poți să pleci spre prietenii tăi acum, spuse Milena. Am să fac umbră deasupra ta, ca să nu îți fie cald. Dar eu am să rămân cu tine.
—Așa să faci, a răspuns Robert, neconvins, și a pornit hotărât la drum.
Până seara, a mai parcurs o distanță bunicică, după aprecierea lui. Și-a căutat un loc de dormit și chiar înainte de a apune soarele a mai simțit odată degetele Milenei și i-a auzit iar vocea:
—Noapte bună și să ai grijă de tine! Noaptea nu pot fi cu tine.
—Stai, stai a spus el precipitat. Voiam să mai stăm de vorbă înainte de a adormi:
S-a auzit ceva ca un chicotit, apoi Milena a spus:
—O să vorbim mâine, după ce răsare soarele.
—Păi de ce nu acum? a întrebat el.
—Pentru că… a început ea să spună, dar soarele a apus și Milena a tăcut brusc.

A adormit greu, cu gândul la cele întâmplate peste zi. Încă tot i se păreau o halucinație, dar când se îndoia de asta, punea mâna pe bidonul plin cu apă și își spunea că trebuie totuși să caute altă explicație. Numai că nu găsea, așa că în cele din urmă se scufundă într-un somn neliniștit și plin de vise, în care el și Milena se plimbau pe malul Tamisei.

Dimineața, se trezi chiar înainte de răsăritul soarelui și avu uimirea să vadă că o vulpe de deșert se uită curioasă la el. Mai întâlnise câteva prin preajma aeroportului, erau animale nocturne și destul de prietenoase, dacă le dădeai ceva de mâncare.

Se uită în pachetul cu pesmeți și rupse unul în jumătate, și îl aruncă spre fenec, așa auzise că se cheamă vulpile astea de deșert. Vulpea fâlfâi din urechile mari, înhăță bucata de pesmet și se făcu nevăzută.

Lui Robert întâlnirea cu fenecul i se părea de bun augur fiindcă, din câte știa, animalele astea nu pătrund prea mult în interiorul deșertului, așa că poate se apropia și el de capătul drumului.
Odată cu prima rază de soare, auzi și glasul Milenei:
—Ce faaaci? a întrebat cu vocea ei alintată, pe care o folosea atunci când dormeau împreună și se trezea înaintea lui. Cum ai dormit?
Dialogul a continuat tot timpul cât a durat drumul celei de-a patra zile și de data asta nu i s-a părut deloc greu. Poate era faptul că avea cu cine sta de vorbă sau poate că era felul cum reușea Milena să îi umbrească drumul.

Pentru că, da, oricât părea de ciudat, în fața lui se întindea ceva ca un fel de cărare umbrită, care mergea spre nord și care avea o lățime de câțiva metri. Bănuia că este cumva făcută tot de Milena, mai precis, de vocea cu care vorbea, deși nu își putea explica cum. Avea vreo cinci metri lățime și în mod clar dacă mergea pe ea nu mai suferea de căldură. Asta părea ceva de-a dreptul imposibil, dar și aerul era mai răcoros de-a lungul ei.

Pentru că se simțea oarecum în siguranță, cu privirea la depărtarea la care se afla față de ținta lui și-a început popasul pentru noapte ceva mai repede. Cu speranța că va afla ceva mai multe despre Milena-vocea, fiindcă și-a dat seama că nu vorbea de fapt cu Milena din Londra, care era angajată în serviciile auxiliare ale armatei și habar nu avea prin ce trece el.
Dar la toate întrebările lui Robert, vocea Milenei răspundea de obicei evaziv și, chiar dacă râdea la fel de frumos ca fata din Londra, în cele din urmă și-a dat seama că știa despre Milena de acasă doar atât cât știa și el. Ca și cum i-ar fi citit gândurile.

În cele din urmă, când soarele se pregătea să apună și ultimele raze ale lui mângâiau podișul pe care se afla, s-a auzit vocea Milenei, puțin mai tristă ca de obicei:
—Mâine ai să ajungi la ai tăi, așa că… adio!
—Stai puțin! a spus el precipitat? De ce adio? Doar o să ne mai vedem, adică o să mai vorbim, nu-i așa? Ce dacă o să ajung la ai mei?
—Pentru că… a început Milena să spună și chiar atunci soarele a apus și vocea ei s-a frânt.

A dormit greu, cu gândul la Milena, pentru că deși își dădea seama că era o prostie, chiar se atașase de vocea ei. Încă nu era foarte lămurit dacă era ceva real sau era doar un produs al imaginației lui. Dacă nu ar fi fost bidonul de apă care se umplea zilnic cu apă rece și proaspătă, ar fi putut crede că este doar o plăsmuire, dar așa?
S-a trezit cu mult înainte de răsăritul soarelui și a așteptat ca pe ghimpi prima rază. Nu a spus nimic, așteptându-se ca de obicei să audă mai întâi vocea ei, și când, după câteva minute de tăcere, a văzut că ea nu spune nimic, a început el să vorbească:
—Milena, mă auzi?

Nu și-a pus problema ce ar crede cineva care s-ar găsi în momentul acela lângă el, dar și-a dat seama că după ce va ajunge lângă ai lui, va trebui să evite să vorbească cu vocea Milenei când se afla lângă cineva.

A tăcut minute în șir, dar cum nu se auzea nimic, a început iar să o strige, dar nu-i răspundea nimeni.

În cele din urmă, după aproape o oră în care a vorbit singur cu soarele, la fel ca vechii adoratori egipteni ai lui Ra, și-a strâns puținele lucruri din locul unde dormise peste noapte și a vrut să o pornească spre nord. Poteca umbrită pe care i-o făcea Milena nu mai era și atunci a întrebat iar:
—Milena, mă auzi?
A auzit un foșnet ușor, apoi o voce tristă și diferită de a Milenei a spus:
—Milena nu este!
—Cum adică, nu este? Unde este?
Au trecut câteva secunde până să primească răspunsul:
—Milena nu mai este!
—Cum adică nu mai este? Ce s-a întâmplat cu ea?
—Milena este în tine!
A rămas năucit, fără să priceapă, așa că a întrebat:
—Cum adică este în mine? Nu înțeleg!
—Milena este în tine! A repetat iar vocea.
Chiar când a vrut să mai ceară lămuriri, vocea a adăugat:
—Ea este apa pe care ai băut-o!
Nu înțelegea și înțelegea în același timp.
—Spune-mi mai multe! s-a rugat el de vocea care nu era a Milenei.
—Nu am ce să spun mai multe. Milena a fost doar o rază de soare. O rază nebună de soare! A fost sora noastră nebună și prostuță.
—Cum s-a putut așa ceva?
—Nu știm nici noi. Ți-a simțit suferința și a reacționat. Ea era… altfel.
—Cum altfel?
Simți cum vocea ezită, dar în cele din urmă aceasta răspunse:
—Noi, toate, suntem doar energie… și energia se poate transforma în orice. Multă energie se poate transforma într-un pic de materie. Ea s-a transformat în apă… A făcut-o pentru tine. Noi eram lângă ea și o sfătuiam să renunțe, dar ea era foarte încăpățânată. Voia să te ajute cu orice preț… Era o rază de soare prostuță… și un pic îndrăgostită.

Oricât a mai întrebat Robert, pe urmă nu i-a mai răspuns nimeni nimic, așa că a pornit spre nord. Cărarea umbrită nu se mai vedea, dar după numai câțiva kilometri a văzut în zare dunga cenușie a drumului spre Tobruk.

S-a oprit, a băut toată apa care mai era în bidon și i s-a părut dulce și răcoroasă. Ca o sărutare îndepărtată.

Cu ochii în lacrimi, a îngropat bidonul, l-a acoperit bine cu nisip și a pornit spre ai lui.