Ana-Maria Negrilă : Cititorilor mei!

De către

11 decembrie 2022

647

„Ștefan căzu pe gânduri, luă cărbunele și îl învârti pe degete ca și când inspirația i-ar fi venit din suprafața neagră, unsuroasă, a acestuia, apoi se puse pe treabă. Făcu o schiță sumară, câteva linii sugerând contururile unei fețe ce se continua cu un gât și doi umeri puternici. Adăugă linii peste linii, ștergând uneori cu latul palmei zonele ce trebuiau să pară mai blânde, mai ascunse, dar fără să șovăie niciun moment, lucrând cu atâta concentrare de parcă soarta celui pe care îl întruchipa ar fi depins de desenul lui.

Ruggiero rămase tăcut, prefăcându-se absolvit de cartea lui, dar, de fapt, aruncându-i din când în când priviri furișe. Mișcările navei și geamătul blănilor din care fusese făcută ar fi trebuit să-l deranjeze pe Ștefan, dar nu mai auzea nimic decât vocea ce-l chema din depărtare. Își întruchipă personajul pe jumătate întors spre privitor, sprijinindu-și obrazul în palma stângă. Puse în desen lumini și umbre, haloul gălbui al lămpii de deasupra lui, ca și când omul acela s-ar fi aflat acolo. Puse tristețe în ochii lui. Puse mândrie. Puse urme de regret – pentru ce? – nici el nu știa. Puse, la final, propria mână peste chipul atât de viu și îl mângâie ușor.

Ruggiero se apropie în tăcere, luă desenul, și-l studie cu atenție. Sprâncenele i se adunară în mijlocul frunții în timp ce se cufundă în descifrarea liniilor. La final, oftă ușor, plie foaia și o ascunse în cartea lui.

– Cuvintele ne pot înșela, imaginile ne pot înșela, dar mai mult ne vor asurzi și ne vor orbi dorințele noastre nebunești.”