…Ca cititor, când lecturezi acest roman te simți de parcă ai fi găsit un teanc de hârtii prăfuite și treci prin ele, încercând să ghicești la ce se referă și dacă sunt interesante. Ceea ce este un truc scriitoricesc excepțional, fiindcă te simți tot timpul fix lângă personajele care fac exact același lucru: încearcă să ghicească ce li se întâmplă.
Iar interesante… sunt cu vârf și îndesat. Pe măsură ce le citești, începi să înțelegi că ai dat peste documentele secrete din niște Dosare X à la rousse, aparținând unei organizații de investigatori, referitoare la o serie de evenimente nu doar inexplicabile, dar și cât se poate de stranii. Adică nu se poate identifica o logică în spatele lor, cu atât mai puțin vreo conexiune. Totuși, pe măsură ce înaintezi prin ele, începi să realizezi că acele conexiuni chiar există și duc la ceva de anvergură galactică…
mai mult la
„Valurile liniștesc vântul” (de frații Strugațki), iar KGB-ul îi liniștește pe martori
