Michael HAULICĂ

Între Viitorul sună bine și Winter is comming e loc pentru o întreagă literatură. Abordarea viitorului în operele de ficțiune încearcă, zic eu, nu atît să ne dea speranțe, nici să ne sperie, ci, pur și simplu, să ne pregătească pentru ce va fi. Dar, mai ales, pentru cum vom fi noi, oamenii.

Pe de altă parte, „viitorul” din aceste cărți oferă și instrumentul libertății absolute  scriitorului, acesta putînd să-și construiască întreaga lume în care vrea să-și expună povestea, să-și dezvolte personajele și să spună ce vrea el să spună. Bine, ca orice lucru de pe lumea asta, și această libertate absolută este relativă. Iar asta pentru că trebuie să respecte totuși legile fizicii și alte legi pe care știința le formulează pe măsură ce le descoperă. De ce? Pentru că pînă și ficțiunea trebuie să se supună adevărului, pentru că scriitorul nu poate minți, nu poate păcăli pe nimeni, pentru că cititorii pasionați de acest gen de scrieri sînt oameni școliți care știu cum funcționează lucrurile pe Pămînt sau în spațiu și, deci, lumile inventate pot să fie oricum, dar, ca să fie credibile, ele ar trebui să funcționeze. Doar așa ar avea sens.

Și am să spun acum ceva ce poate îi va bulversa pe unii: scriitorii de science-fiction nu anticipează nimic. Doar își scriu poveștile. Iar dacă se întîmplă ca, la un moment dat, tehnologia să însemne „telefon mobil”, asta nu e pentru că cineva a prevăzut apariția lui, ci pentru că un inginer a urmărit, poate, serialul Star Trek, seria veche, unde l-a văzut pe căpitanul Kirk vorbind cu membrii echipajului într-o cutiuță pe care o ținea în pumn și și-a spus: „Ia hai să fac eu un telefon cum aveau ăia în serial, dar de-adevăratelea”. Unul dintre lucrurile interesante pe care le poți afla urmărind emisiuni de știință la TV este că foarte mulți savanți și pionieri ai noilor tehnologii au fost (și au rămas) fani ai literaturii SF.

mai mult la :   /dilemaveche.ro/